Un telefon scurt, ăsta a fost începutul, un telefon ce părea a fi doar o convorbire în urma căreia trebuia să fac ceva, aşa cum se întâmplă deseori. Şi n-am greşit când am zic că trebuia să fac ceva, doar că nici pe departe nu mă gândeam ce am să fac. Discuţia de după fost simplă, ceva de genul: „vreau să vă propun ceva, mi-ar plăcea să spuneţi da, mi-ar face mare bucurie acceptarea propunerii”. Am clipit nedumerit şi am întrebat despre ce-i vorba. „Vreţi să mergeţi pe muntele Athos”?
Poate că vouă, cititorilor, vi s-ar părea normal să credeţi că a spune da este aşa de uşor, dar nu este. Întâi de toate m-am gândit la familie, că aşa e frumos, să ştie, să încuviinţeze, iar mai apoi, recunosc, m-am gândit şi la buzunarele care, la colţul de stradă unde vorbeam, în curentul intersecţiei, fluturau goale, întocmai ca steagul unei formaţii de fotbal învinse pe teren propriu cu un scor ruşinos.
Am zis da, în cele din urmă, pentru a nu dezamăgi un prieten care-şi doreşte să te aibă aproape la un drum binecuvântat, gândind eu, că am fost mult mai sărac în alte circumstanţe şi mult mai strâmtorat de treburi ca acum. Şi n-am greşit, căci experienţa a fost uriaşă, discrepanţa dintre lumea în care ne bălăcim noi şi trăirea unor oameni care au ales să-şi dezvolte simţurile minţii şi pe cele ale sufletului fiind colosală. Şi când zic asta nu încerc să minimalizez lumea agitată în care trăim noi, în care deseori frumosul încolţeşte în cele mai vitrege crăpături ale civilizaţiei, ci încerc să spun că unii semeni, în urma unor alegeri libere, după ce şi-au cartografiat sufletele şi minţile, au ales să trăiască aparent închişi într-un spaţiu natural sfinţit, dar liberi faţă de orice constrângere a lumii căreia noi îi plătim tribut.
Senzaţia de om liber într-un spaţiu închis este copleşitoare, practic descoperi că toate cele pe care le faci în voie aici, nu-s alegeri, ci datorii de împlinit, cumva ca un tribut plătit cu suprapreţ pentru mirajul unor lucruri de care te bucuri vremelnic. Acolo, într-un spaţiu aproape închis definitiv, înconjurat de apele verzi-albastre ale unei mări ce uneori se poate înnegri în bătaia vântului şi de păduri verzi de chiparos, măslini, portocali, lămâi, îmbătat de mirosul unic de floarea pustiei descoperi în bolul de ciorbă de fasole fierbinte ca o lavă, asortată de nişte murături pe care le savurezi, senzaţia faptului că guşti din fructul oprit. Nici nu ştii când trece timpul, căci a sta la priveghere până după miezul nopţii şi a te trezi (fără ceas) la 4 dimineaţa pentru a merge la liturghie devine un ritual normal, care nu oboseşte, în antinomie totală cu timpul petrecut deseori în virtual, tot ca o priveghere, dar una care se transformă în oboseală sub imperiul like-urilor gălăgioase ce înroşesc deseori bulina de notificări.
Mirosul de tămâie de violete şi agapa aparent sărăcăcioasă îţi dau senzaţia că saturaţia nu este decât o stare pe care mintea şi-o doreşte împlinită pentru a sătura un trup gelos pe sufletul care, deşi stă mereu flămând, reuşeşte să fie izvor de lumină. Ghidul nostru, un tânăr ce trăieşte în civilizaţia asfaltului ca şi noi, se arată a fi un fin cunoscător al tainelor din fiecare mănăstire, iar călugării, ca şi cum i-ar fi părinţi ori fraţi mai mari, dragostea cu care a învăţat toate fiind o taină, gândind că e la vârsta la care cei de seama lui încă n-au ieşit din casa părinţilor (pe propriile picioare) decât până la supermarket. Şi nu vreau să-l uit pe „taximetristul”nostru, nea Mitică, un ieşean hâtru care de 11 ani munceşte juma de an pe Athos (jumătate-i casă) punându-i la punct pe mai-marii lumii care, ducându-se pe munte cu tupeul de pe-aci, se trezesc că acolo influenţa de aici n-are nicio forţă, că trebuie să ia aminte de sfaturile celui care, ars de soarele din munte se transformă într-un profesor exigent, dar pus pe şotii, de la care înveţi secretele unei lumi departe de lume.
Grupul, faini oameni, doisprezece toţi, de vârste şi ocupaţii diferite, uniţi însă într-un gând şi suflet, animaţi de aceeaşi dorinţă, aceea de a-şi încărca sufletele cu liniştea din lumea aceea în care până şi soarele apune în rugăciune.
Nu intru în detalii cu cele văzute şi simţite, nu le-aş putea descrie în cuvinte puţine şi nu le-aş putea mărturisi la adevărata trăire, aş ciunti din starea oarecum paradisiacă în care m-am aflat pentru câteva zile. Cu toate astea, nu pot să nu spun că prietenii (cărora nu le dau numele fiindcă aşa au dorit) mi-au făcut un dar minunat de ziua mea, iar pacea regăsită acolo, pe care n-o găsesc decât în altarul în care slujesc şi-n sânul familiei care-i tot un altar de binecuvântată pace. Cumva, am plecat de acasă aproape căzut din cauza rănilor provocate de armele nevăzute ale vorbelor lumii care ucide şi se sinucide prin implozia de răutate ce se scurge în suflet ca un venin, doar că la umbra unui măslin cu trunchiul schimonosit de războiul purtat cu armata timpului mi-am regăsit pacea, cea de care aveam nevoie în acest post, postul la sfârşitul căruia, în seninul pe care doar pruncii îl mai au, ar trebui să cântăm cu îngerii şi păstorii, „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.
Am fost la Athos, da, şi am înţeles că dacă nu ai un măslin sub care să-ţi regăseşti pacea, să ţi-o cauţi în cei care-ţi sunt prieteni, în cei pe care-i ai aproape şi-n binecuvântarea Cerului, căci dacă o pe-o bucată de pământ sfânt nu poţi ajunge, un petic de Cer este pentru toată lumea.
