Rumeguş, da, un cuvânt pe care unii nu-l folosesc decât rareori în viaţă, un cuvânt ce defineşte deşeurile mărunte rezultate în urma tăierii lemnului, cumva, aşchii mici, uniforme, ce se împrăştie azi sub suflul drujbelor şi al gaterelor, căci înainte vreme, se mormănea sub lama joagărului manual, umplând bocancii celor ce trăgeau cu putere de mânere pentru a pătrunde cu lama dinţată inelele ce numără anilor copacilor ce falnic vor fi crescut în timp, în liniştea pădurii.
Când privim un lucru, în special în acest mileniu, uităm să-l privim (şi) în micile sale componente, îl privim doar ca produs finit, fără să ne aducem aminte că fiecare element component are la rându-i alte componente. Evident, nu putem spune, ca odinioară Democrit, că există particule indivizibile, făcând referire la atom, asta pentru că ştiinţa ne-a învăţat despre electroni, despre nucleul cu protoni şi neutroni, despre micile particule numite quarci, ori de aproape invizibilii neutrini. M-am dus prea departe, nu? Poate că da, mai ales că nici nu pot continua, căci aş depăşi bariera cunoaşterii mele cu privire la aceste lucruri, cel puţin la nivel demonstrativ.
În viaţa mea am pus şi am tăiat copaci, am admirat deseori simplitatea cu care cresc şi lupta pe care o dau în perindarea anotimpurilor, m-am căţărat în ei, i-am folosit ca ascunziş în jocurile copilăriei şi, m-am bucurat ani de-a rândul de căldura oferită în arderea lor troznită, tainică, din vatra sobei. Cel mai mult, asta până mai ieri, mă impresiona căderea lor sub lama drujbei ori sub loviturile toporului. Până la un moment dat nimic nu ar trăda căderea, ai zice că ultima coajă netăiată îi dă o forţă neştiută, până când, deodată, pleacă spre pământ la fel de drept cum au stat ani de-a rândul în bătaia vânturilor, a ploilor şi a soarelui. La locul faptei nu rămâne decât o buturugă ce pentru un timp va marca locul unde odată a fost un copac falnic, căci în timp, locul îi va fi luat de alt copac (cazul fericit), ori, după caz, plugurile vor tăia pământul pentru a-i da altă întrebuinţare sau oamenii vor clădi şi construi diverse lucruri ce vor şterge definitiv orice urmă a ceea ce va fi fost acolo vreodată.
Azi, după ce am tăiat lemnele, am strâns în mână un pumn de rumeguş. Nu ştiu din care lemn provenea, poate că erau bucăţele din toate cele tăiate, dar, mai mult ca niciodată am simţit cum trecerea timpului uniformizează amintirile, le amestecă, le transformă în rumeguşul ce amestecat, nu mai defineşte un copac sau altul, ci doar o materie simplă, uniformă, pregătită pentru descompunere.
Material vorbind, fiindcă am ajuns aici, aş menţiona cuvintele unei cântări de la înmormântare, ce, vorbind despre cele ale materiei din care suntem făcuţi, ne aduce aminte că la un momentat dat nu mai ştim cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul.
Strângând în mână un pumn de rumeguş nu am putut să nu mă gândesc la lucrul ce sperie pe cea mai multă lume, la starea ce-i face să tremure şi pe cei mai mari dictatori ai lumii, la sentimentul că vreodată, în urma trecerii pe aici, în ciuda tuturor încercărilor pe care le facem pentru a lăsa ceva în urmă, se va instala definitiv uitarea. Nu credeţi? Atunci aruncaţi un pumn de rumeguş în vânt.
