E foarte posibil să fie unul din cele mai scurte articole de pe blog scrise de mine, şi asta-i bine, pentru că dacă m-aş întinde, aş cădea în capcana celor care încearcă de ani de zile să definească ceea ce nu poate fi definit de nimeni, chit că fiecare om în dreptul său trăieşte (cu) această stare o viaţă întreagă, în cazurile fericite până la moarte.
Şi cum în ultimii ani am citit şi comentat deseori pe acest subiect, cu propriile-mi vorbe ori cu citate, după caz, am zis să vin cu un exemplu din viaţa de zi cu zi, în fapt, pentru mine, unul din modelele cele mai expresive, cumva, cea mai curată definiţie a unei stări pe care mulţi şi-ar dori să o experimenteze, o definiţie mult peste cea pe care o găsim în dicţionar.
Într-o călduroasă zi de aprilie, în săptămâna luminată, acum mai bine de 10 ani, mergând prin sat cu botezul, cum e obiceiul, parcurgând uliţă cu uliţă, vorbind cu oamenii, cu copiii aflaţi în vacanţă ori cu copiii (maturi) veniţi de la oraş pe la părinţi, taman în timpul prânzului am ajuns în curtea unor bătrâni cu ştate vechi în ale căsătoriei, peste 60 de ani de căsnicie, o viaţă de om petrecută sub acoperişul unei case bătrâneşti, în locul în care se adunaseră atât poveştile războiului, cât şi cele ale colectivului, ale revoluţiei şi un pic din cele ale neînţelesei libertăţi.
Am strigat de două ori şi n-a răspuns nimeni, şi cum ştiam că deseori radioul vechi, cu patefon, îşi făcea datoria pe-o poliţă agăţată pe peretele de nord al camerei de dormit, aproape de sobă, am întrat în tinda casei, cea din care puteai vedea pe geamlâcul bucătăriei, că tot îmi repetaseră de zeci de ori că nu-i nevoie să mai strig, să intru direct în casă, că ei, oameni bătrâni, nu mai stau bine cu auzul. Pe bucăţica de geam de la uşa bucătăriei, pe lângă perdeluţa brodată, cum se făcea odinioară, am observat cum filozofia oamenilor cu carte multă păleşte în explicaţii când vine vorba de sentimentul acela care-i leagă pe oameni, cel care dă viaţa, o întreţine şi o întăreşte. La masă, cei dou bătrâni, după mai bine de 60 de ani de căsătorie, vorbind încet, aproape şuşotind, mâncau din aceeaşi strachină, cu linguri de lemn, lapte bătut cu mămăligă caldă. Desigur, nu contează felul de mâncare, deşi, în arhaica-i prezentare, face mult, contează faptul că ei, după atâţia ani, se bucurau de clipele pe care le petreceau împreună la fel ca-n tinereţe, cumva, mult mai frumos decât ar înţelege vreodată tinerii de azi, cei care, declarativ, se bat cu pumnul în piept că iubesc.
Poate că vi se pare banală povestea, dar să ştiţi, iubirea adevărată, care nu poate fi probată decât prin focul timpului, poate sta deseori chiar şi-ntr-o strachină cu mâncare împărţită cu cel drag.
